Aurel Rãu: Darul adus de fiecare zi

Ceea ce a fãcut dintotdeauna valoarea expresiv-esteticã a liricii lui Aurel Rãu este remarcabila capacitate de a gãsi suavitatea, mlãdierea, fragilitatea ºi foºnirea temporalã a lucrurilor ºi stãrilor, a fiinþelor ºi obiectelor.
Categoria timpului (prin formele sale: momentul, intervalul, clipa, ritmul, ciclul, anotimpul, anul, veacul, mileniul etc.) ºi modul în care existentul se situeazã în timp alcãtuiesc, în rezonanþã cu întreaga operã, armãtura antologiei Optzeci de poezii (Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2010).
Dacã ne modelãm interpretarea dupã izotopia timpului ºi o punem în fisiunea semnificaþionalã indusã de versul „Fiecare zi e un dar” (7 vaci slabe), atunci putem sã înþelegem cã fiecare poezie înseamnã un an ºi cã orice an reprezintã o poezie.
Vremea are o voce gravã ºi tot ce ea atinge se converteºte în meditaþie, în nostalgie ºi melancolie. Tipul de registru formal specific îl regãsim în elegie (câteva poezii se cheamã chiar elegie). Tonul dicþiei lirice are ca notã de bazã impersonalitatea. Tãietura versurilor este directã, iar sonoritatea nu se lasã la mâna vreunui bemol sau diez. Sunetul limpede ºi pãtrunzãtor lasã loc unui transfer de emoþii ºi de gânduri care configureazã limbajul unui eu liric recognoscibil.
În poezia sa, poetul este el însuºi: adicã altceva, altcineva, fie mai mult, fie mai puþin decât persoana care scrie. Prin poezie, cel care scrie, pe contul unui eu poetic, se dedubleazã într-o fiinþã de cuvinte ºi imaginaþie, într-o figurã liricã. Aceasta nu este autorul, dar nici nu se poate spune cã nu are o legãturã de neºters cu autorul. Nu este în orice caz autorul, cãci prin eul fantomatic autorul trãieºte o altã viaþã decât cea din ordinea realului. Lirica se profileazã ca un univers în care un eu poetic îºi aduce existenþa în coordonatele unei dorinþe, nãzuinþe, aspiraþii, devoalãri, fantasme, visãri, halucinaþii, reverii, rememorãri, imaginãri ... În aceastã liricã, realul ne dã întâlnire într-o existenþã fulgurantã. Realul se întrevede, nu se redã ºi nici nu se aratã. Discursul liric lasã ca din fluxul existenþei sã se desprindã esenþa. Beneficiind de câºtigul metonimiei om-fiinþã, eul liric îºi cautã „portretul în arborii/cu coajã crãpatã” ºi sesizeazã cã „Timpul sculpteazã în trunchiurile noastre/slove adânci” (Portret).

Timpul face ca lumina sã fie severã, tãcerea asprã ºi zãpada tristã. Percepþia este cã un an îl grãbeºte pe cel de dupã el: „Vine un an ºi altul ºi altul” (Emoþie de primãvarã). Cu toate acestea, în alcãtuirea trecutului, anii par sã fi trecut încet: „Cu încetul, anii au trecut” (Firavele fete). Odatã instalaþi în trecut, anii sunt de nerecuperat: „Nu poþi nimic sã întorci, au trecut anii aceia”. Aducerea din trecut este paralelã cu o scãdere a anilor ce constituie viitorul; acolo sunt „Anii mai puþini” (Pe înaltele reliefuri).

Cea mai plinã de rezonantã metaforã a volumului o identificãm în transferul om = arbore: „noi suntem arborii/(...)/voi sunteþi arborii” (Fructele pãdurilor).
Pe ideea cã oamenii, pe propriul timp se miºcã, este dezvoltatã inducþia cã timpul este cãlãtorie ºi cãlãtoria „înseamnã” drum. Conectorul poetic „înseamnã” are chiar parte de o instaurare cu fast: „Asta înseamnã cã muntele din faþa casei/(...)/Asta înseamnã cã verile toate cari vor veni/(...)/Suntem pe un drum de demult” (Îmi scriu de acasã).

Anii trec ºi drumurile se restrâng: „drumurile s-au strâns/ca firele de apã pe un ghem” (Tata se ducea în Câmpia Ardealului).

În trioul copac-om-drum un vers ca urmãtorul este revelator: „Pe nesfârºite drumuri/Vârstele pun sure cercuri” (Firavele fete). Vârsta ca acumulare negativã de timp ni se inscripþioneazã pe chip: „Vârsta mi-e scrisã pe faþã” (Îmi pare mereu). Sunt reþinute douã vârste. La patruzeci de ani „se iveau fantasme” ºi „se cerea sã dãm lupta” (Patruzeci de ani). Cãtre „50 de ani se mai poate sã fii nebun” ºi nu trebuie sã pierzi „luna mai ºi aprilie” (Înspre 50 de ani). Drumul este reþinut în inserþia timpului inevitabil: „Ah, mereu un drum, mereu un drum, ah/(...)/Ah, un drum, ah, drum care nu duce nicãieri/Toate drumurile sunt drumuri care sfârºesc unde încep” (Drumul în pãdure).

Lirica lui Aurel Rãu construieºte mesajul cã atâta timp cât suntem pe drum, sã ne comportãm ca niºte cãlãtori, ca niºte trecãtori.

De timp ºi de drum existã salvare (cântecul, poezia, descântecul, iubirea: „Cântec domol, de legãnat teii/(...)/Cântec ºoptit, pentru inima dumisale/În care toate drumurile mor” (Cântec ºoptit); „la întoarcere/Salvãm de fapt ceva?” (Iubire fãrã limitã). Ca o salvare de timp, poetul vine între oameni, venind totodatã ºi pentru el însuºi, cu arta sa: „Vin la voi sã descânt  sau vin la voi sã rostesc” (Sub un lung turn cu ceas). În amintire, timpul ºi drumurile se instaleazã ca nostalgie: „Era târziu ºi era departe” (Joc de doi).

În aceastã liricã, în care motivele centrale iradiante sunt timpul ºi drumul, existã ºi toposuri predilecte: pãdurea, muntele ºi Transilvania. Un lirism excepþional gãsim în 10 poezii: Portret, Emoþie de primãvarã, Mãrul roºu, Firavele fete, Fructele pãdurilor, Îmi pare mereu, Lipseºti în seara aceasta, Vechile dansuri, Drumul în pãdure ºi Înspre 50 de ani.

Reintrãm în timp cu Aurel Rãu, reþinând câteva versuri de altitudinea memorabilului ºi un fragment de poezie, ca imagini ce pot rãmâne în linia înaltã a poeziei române: „ploaia deasã pare un codru uriaº” (O turmã de oi trece prin oraº); „Candelabrele/Sunt prinse direct de cer” (Vechile dansuri); „Pe masa mea ºi-a gãsit loc/Un mãr roºu/(...)/Prin care se uitã la mine/Grãdina în care-am crescut” (Mãrul roºu).a